Orchestra Simfonică

filarmonica_slide2

Orchestra Simfonică a fost înfiinţată ca o orchestră de amatori, s-a dezvoltat apoi după tipicul legal şi a cântat 7 ani. În acest răstimp, s-a adaptat cerinţelor tehnice şi artistice impuse, fără să abdice de la exigenţele muncii. S-a transformat treptat în bine şi, în decembrie 1959, a devenit o bună orchestră de profesionişti. I s-au modificat statutul şi obligaţiile de plan şi de program; s-au schimbat oamenii, au venit instrumentişti noi. Nu au mai rămas dintre diletanţii de la început decât cei care, dupa ce au fost examinaţi şi promovaţi, au fost recunoscuţi ca profesionişti şi ei. Selecţia nu a fost deloc simplă.

“…în primii trei-patru ani ai existenţei sale (n.a. 1952-1955) Orchestra Simfonică era o mare familie, în care se lucra laolaltă, cu tragere de inimă, cu dragoste pentru muzică, pentru răspândirea culturii muzicale, pentru formarea unui public priceput şi atent, în acest oraş, care s-a mărit neaşteptat de mult şi repede, cu oameni noi… Toţi orchestranţii au conlucrat în diferitele activităţi pe care, din lipsă de salariaţi şi reglementări, le făceam noi. Eram un colectiv închegat într-o unitate de spirit, de intenţiii şi de muncă. Toţi cântam şi ne străduiam să cântam cât mai bine, toţi plasam bilete în cercurile familiare şi profesionale, făceam pancarte şi lipeam afişe, plecam în delegaţii,organizam audiţiile în şcoli şi uzine, pregăteam sala şi scena pentru concerte.

…N-aveam timp pentru nicio plictiseală. Trecând cu nepăsare peste oboseala din munca profesională, începeam repetiţiile la ore târzii, dar eram tot aşa de proaspeţi, ca şi cum ar fi început o nouă zi. Se făcea o muncă stăruitoare, munca la pupitre, munca de procurare de obiecte trebuincioase, de îngrijirea şi repararea instrumentelor şi mobilierului. Se copiau zeci de partituri şi sute de ştime. Astfel orchestra a ajuns să-şi facă o bibliotecă muzicală pentru repertoriul curent. La început nu aveam relaţii în lumea muzicală şi în noua organizaţie a culturii, dar, curând, am făcut cunoştinţă cu instrumentişti buni, cu solişti şi dirijori. Ne-am făcut prieteni în Direcţia Muzicii, la Minister, la reparatorii de instrumente sau la magazinele de articole muzicale. Pasiune dezinteresată, cinste, energie, comportare civilizată şi eforturi de a sugruma în faşă ambiţiile care vedeam că s-ar putea ivi. Prevenirea şi atenţia în relaţiile cu publicul, cu oaspeţii solişti şi cu dirijorii, care au devenit curând misionarii dorinţei noastre de a avea relaţii cu alte orchestre şi de a culege ce era bun în experienţa acestora. Pentru aceşti musafiri ne ocupam de amănuntele unei bune cazări a lor, aveam grijă de o promptă  reglare a treburilor financiare.”

În anul 1977, dirijorul Cristian Brâncuşi, şi el absolvent al Conservatorului bucureştean, se alătură muncii neobosite depuse de Horia Andreescu, cu aceleaşi perspective şi aceleaşi preocupări.

Amândoi au parte de succes pe măsura eforturilor lor. Rând pe rând însă Cristian Brâncuşi (din 1983), şi mai târziu Horia Andreescu (din 1987), părăsesc pupitrul de dirijor la orchestra din Ploieşti, ambii devenind titulari la formaţiile muzicale ale Radioului. Pentru ei era o recompensă, pentru orchestră o pierdere.

Între timp, din anul 1984, se duc tratative cu dirijorul Ion Baciu pentru reîntoarcerea la Ploieşti, fapt ce se va petrece în toamna anului 1987. El revine cu farmecul său, şi cu experienţa a 25 de ani în fruntea orchestrei ieşene, la pupitrul orchestrei pe care o condusese în tinereţe, din păcate însă pentru scurt timp. La 8 noiembrie 1995, este răpus de o boală necruţătoare, trecând prea curând în lumea celor veşnice.

Perioada post-Baciu aparţine dirijorilor care, continuând tradiţia, duc astfel mai departe flacăra înaintaşilor. Ei s-au numit Paul Popescu, Emanuel Elenescu, Carol Litvin, Camil Marinescu, Mădălin Voicu, Ovidiu Bălan, toţi adevărate personalităţi, care au lăsat urme durabile, deşi s-au succedat relativ repede la pupitrul orchestrei. Aceste fluctuaţii au avut şi partea lor bună, impulsionând interesul şi participarea.

Din toamna anului 2002 este angajat talentatul dirijor Radu Postăvaru, tânăra baghetă care, ca şi odinioră orchestra ploieşteană, şi-a făcut ucenicia cu acelaşi neegalat maestru Ion Baciu, fiind lansat la una din ediţiile Festivalului Tinerilor Dirijori de la Buşteni, acţiune iniţiată chiar în anul 1993 consfinţind, astfel, meritele marelui compozitor în afirmarea simfonicului ploieştean.