PAUL CONSTANTINESCU
şi FILARMONICA PLOIEŞTEANĂ
Paul Constantinescu s-a născut în anul 1909 şi a plecat la ceruri în 1963. Considerat de muzicologia românească şi universală ca fiind al doilea mare compozitor român după Enescu, a fost înzestrat de Dumnezeu cu haruri multiple: în afară de prodigiosul talent muzical, avea o uşurinţă deosebită de vesificator şugubăţ şi o mână de excelent desenator şi caricaturist (se păstrează în arhiva UCMR peste 200 de caricaturi ale compozitorilor contemporani lui, schiţate în timpul şedinţelor Uniunii).
Iată cum descrie PC în versuri venirea sa pe lume: … ce să vă spun/ Ca orice om/ Am fost şi eu născut./ Mama a vrut,/ La început/ Să se scutească/ De înc-o sarcină/ Ce nu-i prea pitorească!/ Al patrulea copil!?/ Nu e prea mult/ Pentru-un buget/ Abia la început?
Evenimentele din preajma Primului Război Mondial şi ravagiile acestuia în oraşul petrolului perturbă viaţa culturală incipientă a oraşului iar familia lui Paul Constantinescu se refugiază la Coşeşti – Vaslui. După încetarea Primului Război Mondial, în 1919, iubitorii de muzică, reîntorşi acasă, încropesc sub conducerea lui Ştefan Bontilă, un ansamblu de 12 persoane care cânta la Cinema ,,Griviţa”. Alţi doi promotori al practicării muzicii culte în oraş, Emil Colceag (director la Concordia) şi Paul Rozeanu, petrolişti de vază, aflaţi în posturi cheie din lumea petrolului. (Asociaţiile Româno-Americană, Concordia) adunau în casa lui Colceag, situată pe strada Eminescu, dotată cu o sală mare în care erau un pian şi un harmoniu, instrumentiştii amatori sau diletanti şi făceau muzică. La 16 septembrie 1919 se inaugurează o sală de concerte cu un program realizat de 14 instrumentişti conduşi de Paul Rozeanu (4 viori, 2 viole, violoncel, c-bas, 2 flaute, 2 clarinete, trompetă şi pian). Ca urmare a hotărârii ca în liceele din Ploieşti să se introducă învăţământul instrumental, ia fiinţă orchestra simfonică a elevilor (1923-1938), din care, mai târziu, după al doilea Război Mondial (1952), se va naşte Filarmonica din Ploieşti [1]. Ploieştii se mândreau cu profesori de vioară buni : Boris Koffer şi Dumitru Rotescu, şcolit cu Leopold Auer la Petersburg, Simeon Popovici, Ştefan Bontilă şi Costică Vasilescu. Ei au pregătit viitorii instrumentişti din Orchestra Liceului ,, Sf. Petru şi Pavel”.
Aceasta era atmosfera în care se dezvolta muzical Paul Constantinescu, pe atunci învăţăcel înru ale viorii. Compozitorul îşi aminteşte cu umor primele ore de vioară cu Boris Koffer: „Ăsta-i do, ăsta-i re,/ Ăsta-i mi, şi ăsta-i fa!/ Ţine vioara la gât/ Şi nu te mişca!/ Apoi sol, apoi la şi-apoi si/ Trage cu arcuşul, nu-l bâţâi;/ Cu braţul în jos, nu în afară,/ Că-ţi pun farfurie la subţioară/ Jumătatea mea de vioară/ Scâşnea, urla ca o fiară/ Că el îmi zise româneşte stricat:/ „Să pui în ea castraveţi la murat!”
În Octombrie 1921 se înfiinţează Orchestra Elevilor din Liceul ,,Sf. Petru şi Pavel” din care va face parte şi Paul Constantinescu iar în 1922 începe colaborarea acesteia cu Orchestra petroliştilor, suflătorii fiind din cadrul celor 2 fanfare ale Regimentelor 7 Prahova şi 32 Mircea. La 19 Decembrie 1922 ia fiinţă astfel, Orchestra simfonică a Asociaţiei Muzicale Ploieşti, din care făcea parte şi Paul Constantinescu alături de Carol Nicolae Debie. Compozitorul îşi aminteşte că liceul era dotat cu un fel de amfiteatru care/ Putea să cuprindă/ Tot corul ca-ntr-o tindă./ Şi-asta doar la balcon;/ Că maistru Croitoru[2]/ Când dirija tot coru/ Cu furie păgână,/ Avea o nuia lungă/ Cu ea ca să ajungă/ Pocnind în căpăţână /La bas şi bariton./ (Aici mi-am făcut eu debutul/ În cel de-al doişpelea an./ Cântam Air variée de Dancla/ Cu Boris Koffer la pian)/ În clasa patra, deci, când am trecut,/ Eram violonist recunoscut.
Spicuim în continuare din activitatea muzicală a elevului Paul Constantinescu:
- În clasa a II-a de liceu cântă Air varie nr. 5 de Dancla la o serbare şcolară de 10 mai.
- În clasa a IV-a de liceu este primit în Orchestra Asociaţiei Muzicale Ploieşti, formată din diletanţi şi militari.
- 05. 1924 dirijează concertul orchestrei. În program: Amitiri din Carpaţi de Caudella, Marşul de 10 Mai de Porumbescu, Mica rapsodie română de Mărgăritescu.
- În clasa aVII-a de liceu dirijează din nou orchestra şi face parte dintr-un cvartet alături de profesorul său Traian Elian.
- În 1929 termină liceul şi devine student al Conservatorului Regal de Muzică şi Artă Dramatică din Bucureşti.
Anii 1933 – 1952 sunt încărcaţi de evenimente social politice importante care influenţează când pozitiv, când negativ, starea de spirit a oamenilor. Orchestra despre care am amintit până acum, formată din îndrăgostiţii de muzică ai oraşului Ploieşti, suportă diferite transformări până în 1952,când, prin eforturile membrilor ei, dar şi ale autorităţilor, devine Orchestra Semisimfonică ,,Ciprian Porumbescu. Şefii orchestrei, însoţiţi de Paul Constantinescu, deja o figură recunoscută în viaţa muzicală românească, obţin ulterior de la Minister, denumirea de Filarmonică de Stat.
Viaţa lui Paul Constantinescu se desfăşoară tumultuos în capitala ţării. Are parte de împliniri, dar şi de tot felul de evenimente tulburătoare. Profesional însă, urcă pe cele mai înalte culmi ale succesului.
Între anii 1928 şi 1932 urmează cursurile Conservatorului Regal de Muzică şi Artă Dramatică, beneficiind de îndrumarea unor mari profesori şi muzicieni care au pus bazele şcolii muzicale româneşti. În anul 1932, se perfecţionează un an la Viena, cu profesorii Oscar Kabasta, Egon Wellesz, Franz Schmidt şi Joseph Marx. Aici, cu aceşti mari profesori, el aprofundează teoretic tehnica compoziţiei şi mai ales, se specializează în paleografie bizantină şi bizantinologie. Tot aici, la Viena, îi vine ideea compunerii O noapte furtunoasă, după comedia caragialiană.
În aceşti ani compune deja lucrări importante cum ar fi: Patru fabule pentru pian (concepute în studenţie pentru orele de compoziţie cu Mihail Jora), Cvintetul pentru flaut, oboi, clarinet şi violină (1932), liedurile Cântec de adormit Mitzura şi Seara, pe versuri de Tudor Arghezi, suita Din Cătănie, celebra Sonatină pentru vioară şi pian. Întors de la Viena, încearcă să se angajeze ca profesor pe o catedră vacantă la Ploieşti, dar Ministerul preferă pe un altul, aşa că sprijinit de foştii săi profesori, se angajează ca bibliotecar muzical la Societatea Română de Radio din Bucureşti. În paralel va lucra şi ca profesor de armonie şi compoziţie bisericească la Academia de Muzică Religioasă din Bucureşti şi la Şcoala Militară de muzică Bucureşti.
În anul 1934 termină opera O noapte furtunoasă. Fără a interveni în stilul textului caragialian, Paul Constantinescu scrie el însuşi libretul operei, în versuri. Este uşor de imaginat că un asemenea demers nu putea avea succes decât dacă versificatorul este foarte talentat şi, mai ales, are afinităţi spirituale cu autorul iniţial. Fără îndoială, atmosfera urbei natale comune şi-a pus amprenta pe spiritul celor doi concitadini care au trăit, desigur, în generaţii diferite. Caragiale murea în 1910, anul în care Paul Constantinescu abia deschisese ochii asupra lumii. Prima audiţie a acestei lucrări care l-a consacrat pe Paul Constantinescu a avut loc la Opera Română din Bucureşti (denumită atunci Teatrul Lyric) la 25 Octombrie 1935. Dirijor era Ionel Perlea. Dacă muzicienii de elită ai României au salutat cu entuziasm această bijuterie a spectacolului liric românesc, s-au găsit destui care, în presa antisemită a vremii, declarau: de fapt, realizarea numitului Paul Constantinesu e o adevărată mascaradă, o mixtură îndigestă de pornografie, de burlesc şi de sarcasm idiot, care nu mai departe decât acum două decenii nu s-ar fi putut reprezenta nici la Moşi, necum pe scena „operii Române”[3]. Campania murdară împotriva evreilor, şi ascensiunea legionarilor l-au afectat şi pe compozitorul Paul Constantinescu, acuzat el însuşi că este evreu. Este supus unor presiuni fără margini, obligat să dea explicaţii diferitelor foruri că se trage din părinţi creştini ortodocşi. Şi cum ar fi fost altfel, dacă tocmai în aceşti ani de persecuţii, Paul Constantinescu dă la iveală o serie de compoziţii cu profund caracter religios ortodox şi aderă ulterior la mişcarea Rugul aprins? În 1936 dă la iveală Liturghia în stil psaltic, Imnul dimineţii, Cristos a înviat, scrie eseuri despre influenţa binefăcătoare a muzicii bisericeşti, ca izvor esenţial pentru dezvoltarea unei muzici culte specific româneşti. În anul 1937 termină Simfonietta, care va fi prezentată în primă audiţie, la 16 martie 1938, la Cernăuţi.
Asemeni celor mai mulţi intelectuală români, şi Paul Constantinescu este supus valurilor vremii. În perioada dictaturii legionare, Radiodifuziunea Română cade în mâna legionarilor iar Paul Constantinescu, în calitate de consilier muzical al instituţiei, armonizează şi orchestrează la comandă, câteva lucrări ale directorului legionar de atunci, Ion Mânzatu, printre care şi cântecul Sfântă tinereţe legionară. După înăbuşirea rebeliunii din ianuarie 1941, suportă consecinţele: fiind considerat legionar, a fost dat afară de la Radio cu data de 1 martie şi condamnat să fie trimis pe linia întâi a frontului. În urma unei audienţe la Ministrul Propagandei Naţionale, Mihai Antonescu, fratele lui Ion Antonescu, compozitorul este mobilizat, fiind însă încadrat începând cu data de 1 iunie 1941, la Secţia de Cinematografie a Ministerului Propagandei, în calitate de consilier muzical. De menţionat faptul că în acea perioadă Secţia Cinema era în subordinea Marelui Stat Major. Colaborarea lui Paul Constantinescu la această prestigioasă instituţie a fost la fel de prodigioasă: a scris muzică pentru peste 100 de jurnale de film, pentru documentare care au câştigat premii internaţionale importante dar şi pentru filme artistice. Pasiunea lui pentru film a dăinuit de-a lungul întregii vieţi.
La 22 iunie 1941, când Mareşalul Ion Antonescu a decretat Ostaşi, Vă ordon treceţi Prutul!, ordin care a marcat intrarea noastră în al doilea război mondial şi declanşarea luptei românilor pentru recucerirea Basarabiei, animat de adânci sentimente patriotice, compozitorul dă la iveală în doar câteva zile două lucrări: Moartea Eroului şi Cântarea Basarabiei.
Tot în această perioadă tulbure compune Baletul Nunta în Carpaţi pe libretul Floriei Capsali şi Mitiţă Dumitrescu. Succesul este remarcabil. Distins cu premiul „George Enescu”, poemul coregrafic a fost reprezentat la Opera Română, la Staats Oper din Viena în stagiunea anului 1943 şi tipărit de Universal Edition..
Variaţiuni libere pe o melodie bizantină din sec XIII (temă culeasă de I.D.Petrescu) lucrare tipărită deasemenea la Universal Edition din Leipzig şi alte lucrări religioase au legătură aderarea lui Paul Constantinescu la mişcarea Rugul aprins de la Mănăstirea „Antim” din Bucureşti..
În 1943, Paul Constantinescu dă la iveală la data de 6 octombrie, prima versiune a Oratoriului Bizantin de Paşti „Patimile Domnului” realizată după modelul occidental al pasiunilor bachiene, pe textul Evangheliilor, dar folosind exclusiv material muzical bizantin. Iată ce declara autorul: Ca şi Bach am început de la „Ziua Azimilor” (Cina cea de taină) şi am continuat până la Îngropare. Am căutat să redau tot hieratismul textului într-o tehnică destul de modernă, care să nu schimbe caracterul iniţial al textului. Greutatea a fost găsirea corespondenţelor în muzică a ethosului evanghelic, astfel încât muzica să aibă în acelaţi timp, şi un sens dramatic. Mi-a cerut o muncă susţinută timp de patru ani.[4]
Oratoriul s-a cântat cu Filarmonica din Bucureşti, în primă audiţie, la 4 martie 1946, la Ateneu, dirijor fiind însuşi George Enescu. Succesul răsunător al lucrării a adus cu sine însă şi un imens scandal care, din nou l-a lovit sub centură pe genialul compozitor Paul Constantinescu. Preotul I. D. Petrescu, care a apărut în spectacol în rolul lui Iisus, dealtfel bizantinolog recunoscut pe plan internaţional, şi care i-a permis lui Paul Constantinescu să folosească transcrieri ale sale de texte bizantine din sec XIII, cercetate la Paris, se revoltă şi cere să-i fie recunosută paternitatea asupra oratoriului. Cu alte cuvinte, I. D Petrescu, naşul de cununie al lui Paul Constantinescu, îl acuză de plagiat pe compozitor. În urma acestui scandal Paul Constantinescu se dezvinovăţeşte public, interzice reprezentarea acestei versiuni a oratoriului şi creează o nouă versiune în care îndepărtează toate fragmentele care ar putea creea suspiciuni, adăugând secţiunea Învierea Domnului.
Despre prima versiune, muzicologia românească a spus că a fost distrusă de autor. Abia după 1989, când s-a putut vorbi liber de lucrările religioase ale lui Paul Constantinescu, şi despre lucrările dedicate României Mari, prima versiune a Oratoriului a fost scoasă la lumină de pianista Ilinca Dumitrescu. Cea de-a doua variantă a Oratoriului a fost terminată la 24 aprilie 1948, când România devenise republică populară, deci nu a mai putut fi reprezentată. Abia în 1973, această versiune a fost prezentată în Germania, la Dresda, unde a avut un succes răsunător. La noi în ţartă s-a cântat în 12, 13, şi 14 aprilie 1990, la Ateneul Român, în interpretarea Filarmonicii „G. Enescu” din Bucureşti, sub bagheta dirijorului Cristian Mandeal.
La 9 iulie 1947, Paul Constantinescu dă la iveală a doua lucrare vocal-simfonică monumentală, Oratoriul Bizantin de Crăciun, Naşterea Domnului, care va fi reprezentată în primă audiţie la 21 decembrie 1947 sub bagheta lui Constantin Silvestri. La 30 Decembrie 1947 Regele Mihai era silit să-şi părăsească tronul, şi viaţa în România se aşează pe noi făgaşe. Tot ce însemna muzică religioasă, şi tot ce era legat de perioada regalistă urma să fie ascuns şi interzis.
În paralel cu funcţiile ocupate de-a lungul anilor, Paul Constantinescu desfăşoară şi o intensă activitate didactică la Academia de Muzică Religioasă, Liceul Militar de Muzică şi Conservatorul din Bucureşti.
Dă la iveală în continuare lucrări de mare valoare: Simfonia în Re, Concertul pentru orchestră de coarde, Olteneasca, Balada haiducească pentru violoncel şi orchestră, Brâul, Ciobănaşul, Trei piese pentru pian, Concertul pentru pian şi orchestră, Concertul pentru vioară şi orchestră, Concertul pentru harpă şi orchestră, Huţulca, Sârba, Patru Madrigale pe versuri de Eminescu, opera Pană Lesnea Rusalim, şi ultima sa lucrare, cântecul de lebădă, Triplul Concert pentru pian, violoncel şi vioară.
De-a lungul vieţii, a avut parte de deplină recunoaştere, indiferent de evenimentele şi regimurile politice care s-au succedat. A fost încununat cu laurii diferitelor distincţii conferite de Regele Carol al al II-lea, Regele Mihai, dar şi de autorităţile României Socialiste, a fost delegat să reprezinte România la cele mai prestigioase festivaluri, conferinţe şi întâlniri cu muzicienii celebri ai vremii şi a ocupat diferite funcţii de consiliere pentru politica culturală din România.
În anul 1959, când împlinea vârsta de 50 de ani, Paul Constantinescu a fost sărbătorit cu fast de autorităţile locale ale Ploieştiului. S-a organizat pe 7 iulie 1959, Concertul aniversar ,,Paul Constantinescu – 50 de ani” cuprinzând următorul program:
Concertul pentru vioară şi orchestră. Solist Ştefan Gheorghiu
Balada haiducească pentru v-cel şi orchestră. Solist, Radu Aldulescu
Concertul pentru pian şi orchestră. Solist Valentin Gheorghiu
Brâul. Dans simfonic.
Au fost de faţă personalităţi marcante ale vieţii culturale româneşti: Ion Dumitrescu, Ludovic Feldman, George Breazul, Ştefan Lakatos şi distinsul său profesor, Ioan Christu Danielescu. La sfârşitul concertului, compozitorul a fost invitat să ia bagheta din mâna dirijorului şi sa-şi dirijeze propria lucrare, Brâul. De pe scena filarmonicii el a rostit următorul discurs:
Mulţumesc din toată inima şi mă simt copleşit de amploarea pe care a luat-o această sărbătorire, pe care vă rog să-mi daţi voie să o socotesc ca o reflectare a dragostei d-voastră pentru întreaga muzică românească.
Mulţumesc oficialităţii care a luat iniţiativa şi a susţinut această cinstire, pentru mine neaşteptată;
-mulţumesc filarmonicii ploieştene şi talentatului ei tânăr dirijor, care s-au străduit pentru realizarea vie a partiturilor mele;
-mulţumesc prietenilor mei, primii solişti ai ţării, care au ţinut să-mi arate prietenia lor;
-mulţumesc tuturor celor care aţi venit să-mi ascultaţi lucrările şi să asistaţi la sărbătorirea întrucâtva „melancolică” a jumătăţii mele de veac, în faţa căreia mă simt vinovat de a fi înfăptuit prea puţin.
Regret că nu sunt orator, că nu pot evoca în metafore meşteşugite legăturile mele strânse cu oraşul natal, începuturile timide, entuziasmul tineresc al unor prieteni ca inginerul Debie, regretatul Colceag, inginerul Gotcu, Isac Simon, Tomescu şi al multor alţi ingineri, care au „inginerit” cu competenţă şi multă voioşie pe terenul muzicii, aici, la Ploieşti.
Regret că nu mă simt în stare a zugrăvi în culorile nimerite pe cei care s-au străduit să mă înveţe buchiile muzicale: prof. Ioan Danielescu, profesorii de vioară Boris Koffer şi Traian Elian care mi-au fost de la început un sprijin şi îndemn.
Şi acum când urbea mea natală mă primeşte cu braţele deschise şi taie viţelul cel gras, cum pot eu să-i răspund? Cu slabele mele puteri, prin ceea ce mi-e mai la îndemână: prin muzică! M-am gândit să scriu în viitorul cel mai apropiat o lucrare în cinstea Ploieştilor şi ploieştenilor; o suită simfonică prin care să-l zugrăvesc cronologic şi specific şi anume: partea I-a: Ploieşti, oraşul grădinilor dintre Prahova şi Teleajen; Sherzo: Han Țugulea, unde trăgeau pe vremuri ţăranii cu căruţele şi negustorii cu chervanele; Andante: odă eroilor de la Plevna şi Mărăşeşti; Final: Ploieştii, oraşul martir, oraşul industriei crescânde, oraşul viitorului, aşa cum îl întrevăd ridicându-se din dărâmăturile de data aceasta necesare.
Mi-e teamă însă ca nu cumva tot Ploieştii să mi-o ia înainte şi să scrie el mai repede istoria, înaintea viziunii mele; va trebui să mă grăbesc.
Vă mulţumesc tuturor.
Rezultatul a fost SIMFONIA PLOIEŞTEANĂ (Omagiu orașului natal), terminată la 26 februarie 1961. Manuscrisul de 106 pagini se găseşte la Muzeul Memorial ,,Paul Constantinescu” Ploieşti. Pe coperta a doua, compozitorul a așternut următoarea dedicație: Oraşului meu natal şi Filarmonicii ploieştene, în amintirea începuturilor mele muzicale.
Cele patru părți au caracter programatic: Despre partea I, Allegro risoluto – Început, autorul declară că am vrut să mă zugrăves pe mine și pe el, adică orașul natal, văzut prin ochii de copil…; Partea a II-a, Andantino – Idilă prahoveană e o oglindă a crângurilor răcoroase și a apelor mici dar repezi care încing orașul. Solo de violoncel din secțiunea mediană evocă melosul arhaic al cântecelor lui Anton Pann; Despre partea a III-a, Vivo – Muncă întreruptă compozitorul afirmă: Ploieștii, după cum știți,este orașul petrolului și al fabricilor, așa că războiul l-a nimerit din plin. Nu jale, nu prăpăd am vrut eu să exprim în Scherzo, ci dragoste de viață și de muncă. Nu vă mirați că trio-ul meu, deși zbârlit, este așa scurt. Nu vreau să rămână din el decât partea exterioară, iar năvala de viață, stânjenită doar un moment; În partea a III-a, Sostenuto pesante. Maestoso urmată de Fuga (allegro moderato) – Ce-ţi doresc eu ţie! autorul explică: În final nu mai sunt eu, ci e el, orașul, și oraș înseamnă oameni, nu pietre, așa că, urând prosperitate orașului, lor le urez.
Prima audiţie a monumetalei lucrări a avut loc la Ploiești, la 29 septembrie 1961, în interpretarea Filarmonicii din Ploieşti, dirijor fiind Ion Baciu. În anul 1974 a fost înregistrată pe disc Electrecord cu Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii sub bagheta lui Constantin Bobescu, iar în anul 1984, în interpretarea Filarmonicii ,,Moldova” Iași, condusă de Ion Baciu.
Viaţa însă este întotdeauna un amestec de succese, bucurii dar şi dezamăgiri. În jurul anilor 1960, în cadrul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România a avut loc un conflict foarte ascuţit între generaţiile de compozitori. Compozitorii de după Jora, Paul Constantinescu, Marţian Negrea, Sabin Drăgoi, Ion Dumitrescu, Gheorghe Dumitrescu au fost contestați de compozitorii mai tineri (Doru Popovici, Anatol Vieru, criticul G. Bălan etc.) care pledau pentru tehnicile de compoziţie noi, ca de exemplu, dodecafonismul, serialismul, tehnicile minimaliste etc., foarte la modă atunci, negând şi blamând creaţia predecesorilor, pe care îi considerau tradiţionalişti depăşiţi şi lipsiţi de valoare. Compozitorul a suferit mult în timpul acestor „dezbateri” sterile dar a tratat în spirit ploieştean de râsu-plânsu acest confict penibil din cadrul breslei sale.
În ultimii ani ai vieții s-a luptat cu o boală cruntă care l-a măcinat încet şi sigur. S-a stins din viaţă la 20 Decembrie 1963 la vârsta deplinei maturităţi creatoare. Nu a mai apucat să participe la prima audiţie de la Ateneu, din data de 28 decembrie 1963, a Triplului concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră în interpretarea lui Ştefan Gheorghiu, Radu Aldulescu şi Valentin Gheorghiu, sub bagheta lui Mircea Basarab. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Prof. univ. dr. SANDA HÎRLAV MAISTOROVICI
[1] Debie, Carol, O cronică ploieşteană, vol III, Ed. Mileniul III, Ploieşti, p. 169
[2] Ion Croitoru (1884-1972), compozitor, dirijor şi profesor. Între anii 1909-1926 a fost profesor la Liceul Sf. Apostoli Petru şi Pavel şi dirijorul Corului Ceremonial al Societăţii Freamătul Codrului din Ploieşti. S-a stabilit apoi la Bucureşti, fiind profesor de muzică la Liceul Mihai Viteazul şi la Academia de Muzică Religioasă.
[3] Citat din articolul Un sacrilegiu” publicat de ziarul Porunca Vremii, an IV, nr.251, joi, 7.11.1935.
[4] Dintr-un articol apărut în ziarul Evenimentul din 11 oct. 1943, reprodus în volumele doamnei Sanda Hîrlav Maistorovici
