GUSTAV MAHLER (1860 – 1911) – COMPOZITOR ȘI DIRIJOR AUSTRIAC
Gustav Mahler a fost un compozitor austriac al romanticului târziu și unul dintre cei mai importanți dirijori ai generației sale. S-a născut în satul Kalischt, Boemia, Imperiul Austriac, astăzi Kaliště, Republica Cehă. Familia s-a mutat apoi în Iglau (astăzi Jihlava), unde Mahler a crescut.
În calitate de compozitor, stilul lui Mahler se regăsește la granița dintre tradiția austro-germană a secolului al XIX-lea și modernismul începutului de secol XX. Deși în timpul vieții sale aptitudinile de dirijor erau unanim recunoscute, muzica proprie a căpătat popularitate doar după perioade de relative neglijări, care au inclus și interzicerea interpretării lucrărilor sale în cea mai mare parte a Europei, în timpul Germaniei Naziste. După 1945, muzica sa a fost redescoperită, iar Mahler a devenit unul dintre cei mai înregistrați și interpretați compozitori, popularitate care se menține și astăzi.
Născut în condiții umile, Mahler a demonstrat abilități muzicale de la o vârstă fragedă. După ce a absolvit Conservatorul din Viena în 1878, a avut o succesiune de posturi de dirijor, care i-au mărit reputația în rândul instituțiilor europene de operă, culminând cu obținerea postului de director al Operei de Stat din Viena, în 1897. În timpul celor zece ani petrecuți la Viena, Mahler – care s-a convertit de la iudaism la catolicism pentru a-și asigura postul – a fost frecvent victima presei antisemite. Cu toate acestea, producțiile sale inovatoare și insistența pentru interpretare la cele mai înalte standarde l-au făcut unul dintre cei mai importanți dirijori de operă, în special al operelor lui Wagner și Mozart. Spre sfârșitul vieții sale, a fost pentru scurt timp directorul Operei Metropolitane din New York și al Filarmonicii din New York.
Creația lui Mahler este relativ redusă cantitativ, deoarece Mahler își câștiga existența ca dirijor, compoziția fiind o activitate din timpul liber. Totuși, acorda compoziției cât de mult timp putea, rezervând vacanțele de vară pentru perioade de intensă concentrare creativă. În afară de primele sale lucrări, cum ar fi o parte dintr-un cvintet de pian compus în perioada în care era student la Viena, lucrările lui Mahler sunt compuse pentru orchestre mari, coruri simfonice și soliști de operă. Majoritatea dintre cele 12 lucrări simfonice ale sale sunt la scară foarte mare, adeseori folosind soliști vocali sau coruri pentru a îmbogăți orchestra foarte mare. Aceste lucrări erau adesea controversate la premiere, iar unele au primit cu greu acceptarea critică și publică. Excepție fac Simfoniile nr. 2, nr. 3 și premiera triumfătoare a Simfoniei nr. 8 în 1910. Institutul Internațional Gustav Mahler a fost înființat în 1955 pentru a onora viața și opera compozitorului.
Deryck Cooke și alți critici au împărțit activitatea de compozitor a lui Mahler în trei perioade distincte: o „primă perioadă” lungă, începând cu Das klagende Lied în 1880 și terminându-se cu faza Wunderhorn în 1901; o „perioadă de mijloc” cu mai multe compoziții, care se termină odată cu plecarea lui Gustav Mahler la New York în 1907; și o perioadă târzie scurtă a lucrărilor elegiace, până la moartea sa, în anul 1911.
Cele mai importante compoziții din prima perioadă sunt primele patru Simfonii, ciclul de cântece Lieder eines fahrenden Gesellen și mai multe colecții de cântece, între care predomină cele din Wunderhorn. În această perioadă, piesele și simfoniile sunt strâns legate, ultimele fiind programatice.
Perioada de mijloc cuprinde un triptic de simfonii pur instrumentale (a Cincea, a Șasea și a Șaptea), cântecele Rückert și Kindertotenlieder, două cântece din Wunderhorn și a Opta simfonie, cu coruri. Mahler abandonase până atunci toate programele și titlurile descriptive, vrând ca muzica să vorbească de la sine.
Lucrările din ultima parte a vieții – Das Lied von der Erde, a Noua și (incompleta) a Zecea simfonie, sunt inspirate din experiențele personale, Mahler fiind conștient că va muri. Fiecare piesă se încheia liniștit, ceea ce însemna că aspirația a lăsat locul resemnării. Cooke consideră aceste lucruri a fi „o cale dulce (mai degrabă decât amară) de a-și lua rămas bun de la viață; compozitorul Alban Berg a numit cea de-a noua simfonie „cea mai frumoasă lucrare pe care a compus-o vreodată Mahler.” Niciuna dintre aceste lucrări nu au fost interpretate în timpul vieții lui Mahler.
Mahler a fost un „romantic târziu”, parte a unui ideal care plasa muzica clasică austro-germană pe un plan superior celorlalte tipuri de muzică, prin însemnătatea spirituală și filosofică. El a fost unul din ultimii compozitori importanți dintr-o listă care îi cuprinde, printre alții, pe Beethoven, Schubert, Liszt, Wagner, Bruckner și Brahms. De la aceștia, Mahler a împrumutat multe dintre caracteristicile specifice muzicii lor. De exemplu, din Simfonia a IX-a lui Beethoven a venit idea de a folosi soliști și un cor în cadrul muzicii simfonice. De la Beethoven, Liszt și (dintr-o tradiție muzicală diferită) Berlioz a venit conceptul de a compune muzică care să spună o poveste sau sau să conțină un „program”, rupându-se de formatul clasic al simfoniei în patru părți. Exemplele date de Wagner și Bruckner l-au încurajat pe Mahler să-și extindă lucrările simfonice mult peste standardele acceptate anterior, pentru a cuprinde o gamă largă de trăiri și sentimente.
Criticii timpurii susțineau că adoptarea de către Mahler a mai multor stiluri pentru a se potrivi mai multor sentimente se datora lipsei unui stil propriu; pe de altă parte, Cooke considera că Mahler „și-a însușit tot ceea ce a împrumutat, impunându-și [propria] personalitate pe aproape toate notele” pentru a produce o muzică „de o originalitate remarcabilă. Criticul muzical Harold Schoenberg vede esența muzicii lui Mahler – tema chinului, ca în cea a lui Beethoven. Totuși, conform lui Schonberg, chinurile lui Beethoven erau cele ale unui „erou îndărătnic și triumfător”, în timp ce la Mahler, acestea erau „ale unui degenerat psihic, un adolescent care se plânge… se bucură de propria suferință, dorind ca întreaga lume să vadă cum suferă el.” Cu toate acestea, Schoenberg admite că multe dintre simfonii cuprind părți în care Mahler, „gânditorul profund”, este depășit de splendoarea muzicianului Mahler.
Uniunea melodiei și formei simfonice din muzica lui Mahler, este, în viziunea lui Cooke, una organică; „melodiile sale se metamorfozează în mișcări simfonice”. Mahler s-a inspirat din mai multe surse în cântece și lucrări simfonice: trilurile păsărilor și tălăngile vacilor pentru a evoca natura și satul; fanfare, melodii de stradă și dansuri sătești pentru a evoca lumea pierdută a copilăriei sale. Încercările vieții sunt reprezentate în stări contrastante: dorința pentru împlinire prin creșterea în intensitate și armonie cromatică, suferința și deznădejdea prin disonanțe, distorsiune și grotesc. În mijlocul acestora tronează marca specifică a lui Mahler – intruziunea constantă a banalității și absurdității în momente de seriozitate profundă, simbolizată în partea a doua a celei de-a cincea Simfonii, când o arie trivială populară se termină abrupt într-un marș funerar solemn. Aria banală își schimbă caracterul, trecând la un cor brucknerian pe care Mahler îl folosește pentru a da semnificație speranței de soluționare a conflictelor. Mahler însuși recunoștea eclectismul lucrărilor sale, numind Scherzoul din a Treia Simfonie „cea mai ridicolă și în același timp, cea mai tragică compoziție care a existat vreodată … Este ca și cum toată natura s-ar strâmba și și-ar scoate limba”.
După cum menționa Cooke, gama stărilor muzicale ale lui Mahler vine din „orchestrația extraordinară care vorbește de la sine”. Franklin enumeră mai multe trăsături specifice de bază ale stilului lui Mahler: extremele între încet și tare, utilizarea ansamblurilor, aranjamentul necovențional al forțelor orchestrale și influențele din muzica și dansul popular cum ar fi ländlerul și valsul. Muzicologul Vladimír Karbusický susține că rădăcinile evreiești au un efect de durată asupra creațiilor sale, dând ca exemplu mișcarea a treia din Prima Simfonie, ca cea mai reprezentativă pentru muzica „Yiddish” în lucrările lui Mahler. Compozitorul și jurnalistul ceh Max Brod a identificat de asemenea ritmuri și melodii evreiești în muzica lui Mahler. Folosea des „tonalitatea progresivă”, la fel ca danezul Carl Nielsen, pentru prima dată în compozițiile sale timpurii, cum ar fi Erinnerung și apoi, în mod liber în Simfoniile sale.
Printre primii discipoli ai lui Mahler s-au numărat Arnold Schoenberg, Alban Berg și Anton Webern, care împreună au fondat A doua școală vieneză. Printre alți compozitori a căror lucrări au fost influențate de Mahler, Mitchell îi menționează pe americanul Aaron Copland, compozitorul german Kurt Weill, italianul Luciano Berio, rusul Dmitri Shostakovich și englezul Benjamin Britten. De asemenea, Leonard Bernstein și Samuel Barber au fost și ei influențați de lucrările lui Mahler. Într-un interviu din anul 1989 cu pianistul și dirijorul Vladimir Ashkenazi, acesta remarca că legătura dintre Mahler și Șostakovici era una „foarte puternică și evidentă”; muzica lor reprezenta „individul versus viciile lumii.” Mitchell concluzionează cu afirmația: „Chiar dacă ar fi fost ca muzica sa să nu supraviețuiască, Mahler s-ar fi bucurat încă de nemurire în muzică prin urmașii care i-au îmbrățișat arta și și-au asimilat tehnicile sale.”
Principalele lucrări:
- 1878-1880: Das klagende Lied
- 1880: Trei lieduri: „Im Lenz”; „Winterlied”; „Maitanz im Grünen”
- 1880-1883: Trei cântece: Lieder und Gesänge I
- 1885-1886: Lieder eines fahrenden Gesellen(patru cântece)
- 1884: Der Trompeter von Säckingen(pierdută)
- 1887-1888: Adaptarea Die Drei Pintos
- 1887-1890: Lieder und Gesänge II (patru cântece)
- 1887-1890: Lieder und Gesänge III (cinci cântece)
- 1888-1896: Simfonia nr. 1 în Re major
- 1888-1894: Simfonia nr. 2
- 1892: „Das himmlische Leben” (folosită mai târziu în Simfonia nr. 4)
- 1892-1901: Des Knaben Wunderhorn(12 cântece)
- 1894-1896: Simfonia nr. 3
- 1899-1901: Simfonia nr. 4
- 1901-1904: Rückert-Lieder(cinci cântece)
- 1901-1904: Kindertotenlieder(cinci cântece)
- 1901-1902: Simfonia nr. 5
- 1903-1904: Simfonia nr. 6 în La minor
- 1904-1905: Simfonia nr. 7
- 1906-1907: Simfonia nr. 8 în Mi bemol major
- 1908-1909: Das Lied von der Erde
- 1909-1910: Simfonia nr. 9
- 1910: Simfonia nr. 10 în Fa diez major(neterminată, schiță continuă)
