Interviu cu Jordi Mora, cu ocazia concertului din 19 ianuarie 2023

Posted by: filarmonica ploiești Category: Comunicate de presă

Interviu cu Jordi Mora, cu ocazia concertului din 19 ianuarie 2023

Irina Vasilescu: Domnule Mora, sunteţi invitat să dirijaţi un concert la Filarmonica din Ploieşti, la începutul anului 2023. Având în vedere că aceasta va fi prima dumneavoastră colaborare cu ansamblul românesc, aş vrea să vă rog să vorbim puţin despre parcursul dvs. profesional, pentru a da posibilitatea publicului şi muzicienilor să vă cunoască mai bine.

Sunteţi născut la Barcelona, unde aţi şi studiat muzică iniţial. Familia dumneavoastră este una de muzicieni?

Jordi Mora: Părinţii mei nu erau muzicieni profesionşti, dar iubeau muzica şi muzicienii şi cântau ei înşişi; erau membri ai mai multor coruri. Cinci dintre cei şase copii ai lor au devenit muzicieni profesionişti. Aşadar, muzica era mereu foarte prezentă în viaţa noastră de familie. La 19 ani eu am mers în Germania să îmi continui studiile muzicale; am studiat dirijat, oboi şi muzicologie, absolvind toate aceste specializări la Universităţile din Würzburg şi din München. Teza mea muzicologică a avut ca subiect simfoniile lui Beethoven. Unul dintre cele mai importante momente ale vieţii mele a fost marcat de întâlnirea cu Sergiu Celibidache. Anul era 1973, eram la Stuttgart. Ani la rând după, am mers la repetiţiile şi concertele lui de la Stuttgart, apoi, din 1979, la cele de la München. El a fost cel mai mare profesor al meu. Am făcut şi cursuri de dirijat la München, cu el, în cadrul Filarmonicii, precum şi cursuri de fenomenologie.

I.V.: Activitatea pedagogică este de asemenea importantă pentru dvs. Aţi predat, de-a lungul anilor, nu numai în ţara natală, Spania, ci şi în Germania, Elveţia, Norvegia şi Argentina. Transmiteţi cursanţilor dvs. ideile lui Celibidache, fenomenologia despre care el vorbea?

J.M.: Da, chiar foarte mult! Întreaga mea carieră pedagogică se bazează pe aceste idei. Este vorba despre un tip de abordare a muzicii foarte complicat, complex şi extins, ce necesită mult timp pentru a fi absorbit. Toate lecţiile mele – sunt şi profesor la Liceul de Muzică din Barcelona – se bazează pe acest concept, de fenomenologie.

I.V.: Înţeleg că există, deci, încă interes pentru această abordare. Sunt multe voci care susţin că fenomenologia nu este ceva ce poate fi predat, având în vedere faptul că vorbim despre un concept foarte personal, unic, ar spune unii, provenit din personalitatea lui Celibidache; ceva ce cu greu poate fi învăţat şi apropriat.

J.M.: Ideea este că informaţiile trebuie adaptate de fiecare dată. Deci eu nu predau aşa cum o făcea maestrul, cu zeci de ani în urmă, mai ales că în ziua de azi toate lucrurile se derulează mult mai repede, nu mai avem atât de mult timp la dispoziţie. Iar fenomenologia este o cale, nu un scop. Până la urmă cel mai important lucru este să ştii să frazezi bine, să laşi melodiile să respire, să îi convingi pe muzicieni să se asculte unii pe alţii. Acestea ar fi, deci, câteva dintre cele mai importante lucruri pe care un dirijor trebuie să le facă, folosind un limbaj foarte metodic. Eu, de exemplu, nu le vorbesc orchestrelor despre fenomenologie, ci pun în practică esenţialul din ceea ce am învăţat. Deci cuvântul fenomenologie nici nu trebuie să fie menţionat. Noţiunile trebuie mereu adaptate orchestrelor, studenţilor, diferitelor ţări în care predai. La final este vorba despre un mod de a face şi de a înţelege muzica. Respiraţia frazei – iată cel mai semnificativ aspect; apoi partea formală (începutul, dezvoltarea, climaxul, finalul) – ceva ce sper să pot face cu orchestra din Ploieşti. Aceste lucruri ne aduc acolo unde trebuie să fim.

I.V.: Sunteţi şi dvs. împotriva înregistrărilor de studio, asemenea lui Celibidache, care susţinea că muzica poate fi făcută doar în sala de concert?

J.M.: Asta este o consecinţă a cunoaşterii profunde a ceea ce înseamnă muzica. Muzica nu poate fi repetată, nu poate fi stocată, ea trebuie să aibă loc doar aici şi acum. Acestea sunt, de altfel, lucruri ştiute de toţi muzicienii. Momentul live, din sala de concert, nu poate fi acelaşi ca cel din momentul înregistrării. În imprimări se pierde mereu o parte din forţa muzicii, iar diferenţele devin din ce în ce mai prezente pe măsură ce asculţi. Deci eu nu sunt împotriva înregistrărilor, dar ele sunt mai degrabă o chestiune de informaţie, deoarece muzica reală se poate întâmpla doar în momentul concertului.

I.V.: Mare parte din acestă filozofie de aici şi acum vine din Estul lumii, iar noi ştim şi că Celibidache însuşi a fost puternic influenţat de această lume; îşi construise un soi de religie personală, o îmbinare între credinţele Estului şi cele ale Vestului. În acest context mă întrebam în ce măsură e important pentru dvs. acest aspect – poate aţi studiat şi/sau practicat tehnici venite din ţări ca India, Nepal, Tibet, China, de exemplu?

J.M.: Da, aşa este, eu am practicat mult yoga şi meditaţie – încă le fac – şi am studiat şi filozofia indiană, care vorbeşte despre unitate ca rezultat al mutiplicităţii. Această idee este foarte apropiată de cea a fenomenologiei. Adică avem mai multe limbaje, dar scopul este de fapt acelaşi.De la minutul 9 tăiat

I.V.: Revenind la concertul dvs. de la Ploieşti – dirijaţi creaţii de Schumann, Beethoven şi Şostakovici. La o primă vedere cele trei opusuri alese nu prea au legătură unele cu celelalte. Există, totuşi, o idee care le uneşte, care aduce coeziune serii?

J.M.: Da, sigur. Uvertura Manfred este una dintre cele mai frumoase creaţii ale lui Schumann, inspirată de un poem al Lordului Byron; există mai multe părţi, scene, dar noi cântăm doar Uvertura. Orchestra din Ploieşti nu a mai cântat această partitură până acum (un aspect semnificativ). Iar dramatismul acestei uverturi se potriveşte cu dramatismul celei de-a cincea Simfonii a lui Şostakovici, una dintre cele mai bune creaţii ale secolului al XX-lea, considerate de mulţi drept cea mai bună dintre simfoniile autorului rus. A fost compusă în anul 1937, un moment foarte dificil pentru Şostakovici, în care viaţa îi era în pericol. Apoi a scris această simfonie, care a fost foarte bine primită de public şi de partid şi a devenit un punct de cotitură pentru artist. Există aici momente de un dramatism incredibil, cu precădere în mişcarea lentă. Iar apoi avem Beethoven, o partitură complementară celor două, o muzică solară, optimistă, plină de viaţă, deschisă. E un program foarte lung şi dificil, dar foarte echilibrat, dacă îl privim în ansamblu. Opusurile nu sunt doar puse unele după celelalte, fără logică. Există o relaţie între ele.

I.V.: Solistul Concertului nr. 5 pentru pian şi orchestră de Beethoven este foarte tânărul Leonard Mihale, încă un adolescent. Care este abordarea dvs. în astfel de cazuri, în care colaboraţi cu interpreţi foarte tineri, care cântă partituri foarte solicitante?

J.M.: Primul lucru pe care îl fac este să întreb dacă tânărul este un muzician bun. Iar despre Leonard mi s-a spus că este un pianist fantastic. Ştiu deja că în România există foarte mulţi tineri talentaţi. Deci nu l-am ascultat încă, am avut încredere în ce mi s-a spus. Desigur că o să ne întânim şi o să vorbim pe marginea partiturii, chiar înainte de prima repetiţie cu orchestra. O să fac tot posibilul să îl ajut cu tot ceea ce pot, tot ce tine de experienţa mea. Mai ales că interpretarea “Imperialului” de către un tânăr pianist este…ceva! Dar am încredere în situaţie şi vom lucra împreună timp de câteva ore înainte de repetiţie.

I.V.: Care sunt aşteptările dvs. în privinţa concertului de la Filarmonica din Ploieşti?

J.M.: Mi s-a vorbit foarte frumos despre orchestră, iar pe câţiva muzicieni de aici îi cunosc deja, întrucât am dirijat multă vreme orchestra Filarmonicii din Beirut, al cărei concert-maestru era acelaşi concert-maestru aici. Am senzaţia şi siguranţa că putem face lucruri foarte frumoase împreună.

 

Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu

 

Share this post